Ceea ce exprimă titlul este exact ceea ce Dumnezeu cere de la om. Dar cum ar arăta acest lucru în practică? Această poruncă presupune renunțarea la afecțiunile omenești sau se referă doar la bunurile materiale? Să vedem.

Textul biblic poruncește: „Să-L iubești, dar, pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6:5; Matei 22:37; Marcu 12:30; Luca 10:27).

Când două triburi și jumătate din poporul lui Israel i-au cerut lui Moise să se stabilească dincolo de râul Iordan — având în vedere că acea regiune era propice pentru creșterea vitelor, pe care le aveau din belșug —, Moise a impus o condiție. Oamenii de război trebuiau mai întâi să treacă Iordanul pentru a ajuta celelalte triburi să ia în stăpânire Țara Promisă; abia atunci se puteau întoarce pe pământurile lor.

Procesul de cucerire nu a fost rapid; a durat ani de zile. În această perioadă, acești bărbați au renunțat la confortul căminelor lor și la compania familiilor lor, privându-se de conviețuirea cu soțiile și copiii lor pentru a lupta alături de frații lor.

La fel, când Isus și-a trimis ucenicii, El le-a dat porunci specifice cu privire la detașarea de bunurile materiale și de familie: „Să nu luați cu voi aur, nici argint, nici aramă în brâuri; nici traistă pentru drum, nici două tunici, nici sandale, nici toiag; căci muncitorul este vrednic de hrana sa. Și, în orice cetate sau sat în care veți intra, căutați să aflați cine este vrednic acolo și rămâneți acolo până vă veți pleca” (Matei 10:9-11). Pentru a îndeplini această misiune, mulți au trebuit să-și părăsească temporar casele și familiile.

Această dăruire totală nu este bine văzută de ucenicii moderni. Astăzi, cei care candidează pentru o slujbă misionară cer de obicei garanții financiare pentru întreținerea lor și a celor aflați în întreținerea lor. Cu toate acestea, Isus, fiind Dumnezeu, nu și-a asigurat o locuință proprie nici pentru Sine — căci nu avea unde să-Și odihnească capul (Matei 8:20) —, nici pentru cei care Îl însoțeau în slujire.

A-L iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile înseamnă a-Și încredința familia în grija Lui, având certitudinea că El va asigura cele necesare. Pentru aceasta, este nevoie de credință, întemeiată pe promisiunea că El nu ne va părăsi și nu ne va lăsa niciodată.

În plus, este necesară o dedicare exclusivă. Așa cum avertizează apostolul Pavel: „Niciun soldat în serviciu activ nu se încurcă cu treburile vieții acesteia, ca să-i fie pe plac celui care l-a înrolat” (2 Timotei 2:4).

Marea problemă a zilelor noastre este încercarea de a concilia interesele proprii cu cele ale lui Dumnezeu, punând adesea planurile divine pe plan secund. Dorința de căsătorie este justificată prin argumentul că „mai bine sunt doi decât unul” sau că „nu este bine ca omul să fie singur”, uitându-se de exemplele de renunțare și celibat ale lui Pavel, Ioan Botezătorul și Ilie.
Prin urmare, a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu are implicații mult mai profunde și mai exigente decât suntem capabili să ne imaginăm — sau decât am dori să acceptăm.

Oli Prestes
Misionar